Acum câțiva ani, mi-am cumpărat un apartament într-un bloc nou cu 9 etaje. Nu mai locuia nimeni în afară de mine acolo, pentru că nu se îmbulziseră prea mulți să cumpere. Eram mai fericit decât un copil în Disneyland, mai ales că nu durase o eternitate până am luat amărâtul ăla de certificat energetic.

De obicei, să obții un certificat energetic în București poate să dureze așa de mult că-ți vine să ți-l faci singur, deci e lesne de înțeles de ce eram în extaz. În prima săptămână, mi-a căzut draperia de la geamul bucătăriei în cap.

Fusese înșurubată în perete, evident, dar era prea poros și găurile șuruburilor se lărgeau. „Eh, nu-i mare bai”, mi-am zis. „Probabil se întâmplă și în Palatul Regal din Anglia.” Alte probleme n-am găsit în apartament, deși mă așteptam să găsesc, că deh, așa e când iei un certificat energetic ieftin (după aia mi-am dat seama că nu au nicio legătură una cu alta).

Ziua 3 – Începe Chinul  

Dintr-o dată, soția (binecuvântată să fie) a realizat că nu-i place ei culoarea pereților. „E prea alb, prea ca la spital.”  Un lucru a condus la altul și m-am trezit într-o dimineață cu sufrageria învelită în plastic. Dragostea vieții mele era arborată pe un scaun și dădea cu var pe pereți.

Culoarea îmi plăcea. Era un oranj care arăta absolut superb, cam ca fața mea când am văzut cum arăta toată camera.

Ce nu-mi plăcea era marea aceea de plastic. Îmi venea să mă arunc în cap de la balcon. Încă de când eram copil am urât văruitul și toată mizeria pe care o produce.

Dacă ar fi fost după mine, aș fi pus tapet peste nenorociții aia de pereți. Era vopsea peste tot, dar m-am abținut din a înjura. Am luat și eu o bidinea și m-am dat la treabă. Am terminat sufrageria în ziua aceea.

A doua zi, dis-de-dimineață, am fost trezit și pus să mă mut în cealaltă cameră. Nu-mi venea să cred, dar era real: tot dormitorul era înfășurat în plastic. Cum făcuse asta fără să mă trezească e un mister…

Am înjurat printre dinți și iar m-am dat la treabă. Ziceam că dacă ajut, terminăm mai repede și în sfârșit puteam sta în apartament fără să-mi vină să-l cumpăr pe cel de lângă și să o las pe ea să-și facă de cap. Era mai rea decât un auditor energetic care crede că toată lumea i se cuvine lui.

Tortura s-a terminat după o săptămână. Am jurat că nu o să mai fac nici un fel de renovare nici de-mi pică viitorul vecin de sus cu tot cu cadă în sufragerie. La puțin timp după asta, au început echipele să lucreze la celelalte apartamente (nu se vânduseră pentru că nu erau gata…).

Mă trezeam cu burghie, freze, circulare și drujbe în fiecare dimineață; plus că înjurau toți de mama focului și eu înjuram înapoi printre pereți și-mi măcinam dinții. Liftul era plin de saci de ciment, scările erau albe și sincer să fiu, nu știu cum am evitat pușcăria.

Concluzia?

Ideea de bază e că trebuie să-ți păstrezi simțul umorului în astfel de situații, că altfel ajungi la spitalul de nebuni. Și oricum, toți avem acel vecin care e mereu bun prieten cu bormașina. Deci trebuie să te obișnuiești cu ideea.

Sau poți să-ți iei cel mai tare sistem audio de pe piață și să asculți Rammstein la maxim. E tot cu bormașini, dar mai melodice.

Sau poți să-ți faci casă în mijlocul pădurii. Hmmm, oare care e prețul unui audit energetic pentru o astfel de casă…?

Acest articol a fost scris pentru competiția Spring SuperBlog 2018.